Stampile pe memorie

Nu poti sa-mi iei cuvantul. Mai bine nu deschid gura, las gandul sa-mi ghideze degetele, sa depaseasca bariere. Si asa iti simt privirea plina de intelesuri, de ce sa ma paralizez intr-o tacere chinuitoare? Mai bine ma arunci intr-o temnita rece si bolnavicioasa, acolo doar peretii au ochi si urechi. Vorbele se arunca cu usurinta, uneori la intamplare, si ard ca smoala Iadului. Cuvantul insa staruieste, iar cand ii dai insemnatate, revii de cate ori vrei asupra lui. Il poti chiar rastalmaci in fel si chip dar nu poti, nu ai dreptul, sa strigi vorbe cu care sa-ncerci sa-mi inchizi ochii si sa-mi astupi mintea. Poti doar sa taci, sa uiti. Cuvintelor insirate, cu rima sau fara, acompaniate sau nu, le atribuim toate starile si trairile noastre. Ne pierdem si ne regasim, parca noi am fi gandit asa si ne-am repezit sa asternem totul pe hartie, sa nu care cumva sa vina alta stare peste noi si sa uitam ce am simtit. Si apoi daruim. Pentru ca stim ca sunt oameni care nu au gasit un creion, o coala...de ce sa-i lasam sa uite?