Curaj și teamă

Când Ana a făcut primii pași, casa s-a umplut de bucurie. Toată lumea râdea, aplauda și imortaliza momentul. Copila era cuprinsă de curaj și teamă. Mama îi spunea "Hai, Ana! Hai la mama!". Îi era teamă. Nu știa dacă va ajunge în picioare până la mâinile întinse ale mamei. Avea însă curaj pentru că știa că acele mâini o vor prinde negreșit. Așa a învățat Ana să meargă, fiindu-i teamă dar având curaj. Și tot așa a mers prin viață dar mâinile mamei nu au fost mereu întinse când fetei i-a fost teamă. A întâlnit alte mâini în care și-a pus încrederea. A avut curaj să facă pași spre necunoscut. A și căzut, s-a ridicat, a mers mai departe spre acele mâini salvatoare. Uneori au prins-o, alteori o amăgeau doar cu o atingere de vârfuri. Ea știa că sunt acolo dar ar fi vrut să-i apuce palmele. Dar mai mereu, curajul i-a învins teama și nicio cădere nu i-a fost de netrecut. Pe Ana am întâlnit-o zilele trecute. Mi-a povestit totul despre curajul ei de a merge ca legată la ochi. Despre frânturile de realitate pe care le-a zărit prin vălul de pe față. A simțit mereu gropile și le-a sărit...nu și prăpastia în este acum. Mi-a spus că este cuprinsă de teamă. Am întrebat-o de ce? Mi-a răspuns: "Am oasele fragile, nu știu dacă aș mai suporta încă o căzătură. Acum sunt mare iar mâinile mamei sunt îmbătrânite..."