Puterea lui "mulțumesc"

Am simțit zilele acestea câtă putere are cuvântul "mulțumesc". L-am primit din suflet și mi-a schimbat ziua. L-am dat cu toată inima și am primit zâmbete sincere. L-am așteptat atunci când știam că sunt demnă să-l primesc și am simțit mulțumirea de sine. "Mulţumesc" presupune să accepţi că ai făcut ceva cu adevărat însemnat şi să te bucuri de asta. Dar este un cuvânt atât de uzitat sub diverse forme și în diverse limbi (uneori sună mai melodios în alte limbi) încât am ajuns să-i minimalizăm importanța și nu prea realizăm care este, de fapt, puterea lui "mulțumesc". Nu arunca cu el de complezență sau ca să scapi mai repede dintr-o situație, crede când îl spui.

"Mulțumesc" este mai mult decât un gest reflex învățat în primii ani de viață.

"Mulţumesc" înseamnă apreciere, recunoştinţă, te ajută să realizeză importanţa sau frumuseţea unui gest.

"Mulţumesc" aduce linişte și o stare de bine. 

Cu un sincer "mulţumesc" poţi să oferi fericire pentru câteva clipe. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Curaj și teamă

Când Ana a făcut primii pași, casa s-a umplut de bucurie. Toată lumea râdea, aplauda și imortaliza momentul. Copila era cuprinsă de curaj și teamă. Mama îi spunea "Hai, Ana! Hai la mama!". Îi era teamă. Nu știa dacă va ajunge în picioare până la mâinile întinse ale mamei. Avea însă curaj pentru că știa că acele mâini o vor prinde negreșit. Așa a învățat Ana să meargă, fiindu-i teamă dar având curaj. Și tot așa a mers prin viață dar mâinile mamei nu au fost mereu întinse când fetei i-a fost teamă. A întâlnit alte mâini în care și-a pus încrederea. A avut curaj să facă pași spre necunoscut. A și căzut, s-a ridicat, a mers mai departe spre acele mâini salvatoare. Uneori au prins-o, alteori o amăgeau doar cu o atingere de vârfuri. Ea știa că sunt acolo dar ar fi vrut să-i apuce palmele. Dar mai mereu, curajul i-a învins teama și nicio cădere nu i-a fost de netrecut. Pe Ana am întâlnit-o zilele trecute. Mi-a povestit totul despre curajul ei de a merge ca legată la ochi. Despre frânturile de realitate pe care le-a zărit prin vălul de pe față. A simțit mereu gropile și le-a sărit...nu și prăpastia în este acum. Mi-a spus că este cuprinsă de teamă. Am întrebat-o de ce? Mi-a răspuns: "Am oasele fragile, nu știu dacă aș mai suporta încă o căzătură. Acum sunt mare iar mâinile mamei sunt îmbătrânite..."

Am călătorit peste 1000 de ani...

Lumea nu s-a sfârșit și nu suntem singuri pe pământ. N-am fost niciodată și vom exista și după ce lumea fiecăruia se va sfârși, dacă se va sfârși. Suntem de-o seamă cu Universul. Schimbăm doar trupurile în care ne marcăm existența cu date și nume. Ne moștenim noi pe noi și purtăm în spațiu amintiri. Suntem puțini în felul ăsta. Suntem neînțeleși pentră că avem întrebări, căutăm explicații în toate constelațiile...ne e sete de cunoaștere.

Am călătorit mult până aici, am peste 1000 de ani. Mă cunosc și îmi amintesc de mine. Au fost clipe cărora nu le-am dat importanță, am crezut că eu sunt născută la o anumită dată și voi muri când va fi să fie. Dar am descoperit că sunt însoțită, cel puțin în viața de acum. Am aflat că bucuria și durerea se transmit de la distanță, poate sute de ani. Am aflat că unele gesturi pot fi percepute de oameni care nu sunt, fizic, lângă mine și care îmi arată cât de importanți sunt, prin semne. Suntem suflete pereche. Nu suntem străini...am mai trăit odată sub același cer!

“In Our Darkest Hour
In My Deepest Despair
Will You Still Care?
Will You Be There?
In My Trials
And My Tribulations
Through Our Doubts
And Frustrations
In My Violence
In My Turbulence
Through My Fear
And My Confessions
In My Anguish And My Pain
Through My Joy And My Sorrow
In The Promise Of Another Tomorrow
I'll Never Let You Part
For You're Always In My Heart.”

 

În "spiritul" Crăciunului meu

Omenirea s-a obișnuit să inventeze personaje carora să le ceară ajutorul în anumite momente. Iar când se-ntâmplă să obțină ceea ce au cerut, se întâmplă pentru că oamenii cred în ceea ce-și doresc, nu pentru că acel întruchipat ar fi facut ceva. Let's face it! Toți indivizii maturi știu că Moș Crăciun nu există dar se încăpățânează să persiste în rugăminți mai mult sau mai puțin lingușitoare, să pretindă că spiritul Crăciunului n-ar exista fără acest personaj fermecător pentru copii. De ce ne ascundem după date din calendar? Crăciunul are o semnificație biblică, în care unii cred mai mult sau mai puțin, iar "spiritul" nu e nicidecum acela cu miros greu de grăsimi, aburi de alcool și pastile digestive. "Spiritul" e în fiecare suflet care are o brumă de credință, e un moment de împăcare de sine, de liniște, de contemplare. Dacă nu stai laolaltă cu multă lume, la o masă excesivă, asta nu înseamnă că el, Crăciunul, nu există. Dacă esți departe de felul în care și-ar dori alții să fie, nu înseamnă că sărbătoarea este inutilă.
Și ca să fiu în pas cu moda scrisorilor, am și eu câteva idei de notat și nu există niciun Moș Crăciun care să-mi poată aduce ce vreau eu. Este ''SPIRITUL" meu!

-Nu vreau să merg pe calea de mijloc.
-Nu vreau să aleg stânga sau dreapta.
-Nu vreau să caut ceea ce-mi aparţine.
-Nu vreau să implor pentru mai mult.
-Nu vreau să-mi fie frig.
-Nu vreau să dau explicaţii pentru nimicuri.
-Nu vreau să repet cuvinte care-au fost bineînţelese.
-Nu vreau să am coșmaruri.
-Nu vreau să mă văd încruntată.
-Nu vreau să simt gol.
-Nu vreau să zâmbesc de complezenţă.
-Nu vreau să ofer cui nu merită.
-Nu vreau să strig atunci când mă doare.
-Nu vreau să despic firul în patru.
-Nu vreau să port masca mulțumirii.
-Nu vreau să fac ce mi se impune.

-Vreau să fiu eu.
-Vreau să mă întorc în timp când vreau eu.
-Vreau să râd cu poftă.
-Vreau să mă bucur de lucruri mărunte.
-Vreau să iubesc necondiţionat.
-Vreau să primesc din tot.
-Vreau să mă trezească soarele.
-Vreau să am timp să număr stelele.
-Vreau să dansez ca nebuna.
-Vreau să cânt melodia mea iar şi iar.
-Vreau să ofer.
-Vreau ca mintea să urzească idei ciudate.
-Vreau să ascult.
-Vreau să învâţ.
-Vreau să cresc.
-Vreau să dau din viaţă pentru viață.

Femeia şi ziua ei

8 Martie. În copilărie era Ziua Mamei. Îi dăruiam felicitări făcute de mine cu globuri pisate şi cântam "E ziua ta mămico, în dar ţi-am adus inima/ Şi crede-mă mămico, un dar mai frumos nu se putea...". În perioada adolescenţei a devenit Ziua Femeii. Eu tot îi dăruiam mamei cadouri simbolice dar...diferenţa a făcut-o faptul că am început să primesc şi eu. Nu de la mama ci de la băieţi. Şi uite aşa 8 Martie a devenit o zi în care reprezentanţii de sex masculin oferă: vorbe, flori, cadouri, bomboane, mese la restaurant, seri romantice, inele...bla, bla. Bun aşa. Adică O ZI pe an femeile au parte de răsfăţ total. Aşa şi? Oare toată această atenţie exagerată n-ar trebui împărţită în mod egal în toate cele 365 de zile? E valabilă şi reciproca cu Ziua Bărbatului, nu ţin partea suratelor. De ce devenim siropoşi fără de voie până ce glicemia atinge nivelul de pericol? Azi te sărut din cap până-n picioare, te acopăr cu flori şi-ţi spun ce vrei să auzi iar mâine?...mâine şi poimâine ea trăieşte cu amintirea zilei de ieri, alaltăieri. Şi uite aşa aşteaptă următorul 8 Martie. De ce, femeilor cu aşteptări, nu vă oferiţi privilegiul ca ziua voastră să fie în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi ? Alintul de sine este, uneori, mult mai satisfăcător decât buchetul primit în dar aproape din obligaţie. Spune în faţa oglinzii: Astăzi e ziua mea! Te aranzeji, te parfumezi, faci câte puţin din ce-ţi bucură sufletul şi ai să vezi, că în final, chiar a fost ziua ta. El te va privi altfel şi-ţi va mulţumi că eşti femeie.

O vioară ş-un ţambal...

Paracatam, paracatam... şi uite cum îmi zbârnâie picioarele pe sub masă iar degetele tropăie pe birou. Intră şi contrabasul...hai şi cu pianul de piept :) Of, of, of, oooofffff...foaie verde mărăcineeee...dă mamă cu biciu-n mineeee...dă mamă cu biciu-n mine că n-am ascultat de tineee...de tine dac-ascultam, fericită azi eram... pam, pam. I-auzi: De te-ar bate, neică bate, dragostile mele toate...Şaraiman şi Şaraiman...nu cred c-ai putea dormi sau pe alta a iubi...Şaraiman şi Şaraiman. Şi-acu: Am dat zvon în mahala Ileană, Ileană c-o să fie nunta mea...Ilenuţa mea. Să ne întristăm puţin: Hopa diri-da, hopa diri-da...Anii mei şi tinereţea au zburat ca pasărea, acu de i-aş mai avea...hopa diri-da, hopa diri-da. Şi una haiducească: Bate-un vânt rece din baltă la Chilia-n port...Fratilor de la Chilia, e de rău cu noi...Ne mănîncă şerpăria...Oooooffff. Şi favorita mea...Ofof, foaie verde foi de fân ....spune, spune moş bătrân...spune caii cum se fură...noaptea pe fulgeratură...când e negură şi tună. Ofof, căpitane de judeţ...de ce mă ţii la poteţ... pentr-un pui de mânzuleţ.
Şi-uite aşa...hop ş-aşaaaa...i-auzi...bă tatăăăă, băăă... hai că merge şi fără vin :)

http://www.youtube.com/watch?v=m-CcEbPuJuY&feature=related

Nebunia mea sau nebunia lor?

Uneori am senzaţia că sunt urmărită...hmm...oare-i numai o închipuire? Azi, de exemplu, am fost urmărită de ochi mari, curioşi, bolnavi, intriganţi, veseli, senzuali...tot soiul de perechi de ochi. De ce mă căutau? De ce mă ţintuiau? Am scos oglinda din geantă, m-am privit...rimelul era la locul lui, între dinţi n-aveam niciun bob de mac de la covrigul mâncat. Atunci? Cu ce am greşit? De ce m-am simţit ca într-un film de Hitchcock? Părea aceeaşi călătorie banală cu tramvaiul 41. Am fost norocoasă şi am prins un loc pe scaun, pe partea cu soare. N-aveţi idee cât mă bucur în astfel de momente :) Am început să-mi fac, în cap, lista de cumpărături: cafea, lapte..şi..atât? Gol... Brusc îmi mut privirea de pe geamul soios spre scaunul din diagonală. O persoană de sex nedefinit mă fixa. Doi ochi imenşi, groteşti, mă priveau de sub o căciulă improvizată. M-au trecut fiori pe şira spinării dar am rămas cu privirea ţintuită acolo. Un albastru ireal. O faţă tristă. Un corp diform acoperit cu ţoale ponosite. Două mâini, una roşie si una verde, ţineau cu o strânsoare disperată o umbrelă curcubeică. Cobor privirea şi văd o pereche de picioare butucănoase încălţate cu ceva ce fusese odată o pereche de pantofi eleganţi. Creatura mă privea...parcă-mi citea gândurile, viaţa. O secundă m-am ruşinat. Mi-am întors capul încercând să scap de obsesie. Mă prefac că citesc un sms din telefon. De cine mă feresc se fapt? Privesc pe geam şi văd creatura cu umbrela curcubeică desfăcută mergând legănat în amărăciune.
Mă întorc la lista mea de cumpărături: cafea, lapte...hopaaa! Întorc iar privirea. Locul creaturii a fost luat de o băbuţă cocoşată cu o paporniţă murdară atârnată peste umăr. Mă privea. Doi ochi mici, înfundaţi în cap, mă măsurau. Încep să gîndesc că e ceva în neregulă cu mine. Mă uit în jurul meu, la geacă, blugi, cizme... nu călcasem în nimic ruşinos :). Pesemne că băbuţa nu vedea prea bine căci mijea ochii la mine. Am lăsat capul în jos, prefăcându-mă că verific iar telefonul. Încercam să gândesc dar nu auzeam decât conversaţia unei puştoaice. Am aflat tot ce trebuia să ştie persoana de la celălalt telefon. Cobor, în sfârşit, la capăt de linie. Îmi aprind o tigară cu gândul la ochii aceia dubioşi şi îmi urmez drumul. Mă opreşte însă un tânăr în căutarea unui foc. Foc de brichetă, bineînţeles. Îi ofer bricheta fără să-l privesc. Habar nu am cum arăta. Îmi mulţumeşte pe franţuzeşte şi întorc privirea. Na belea, altul cu ochii mari se holbează la mine. Fracţiune de secundă şi parcă o iau la goană cu capul în jos. Vreau să fiu invizibilă, sa fiu abur, nor, fum...adiere. Trec vijelios peste tot şi ajung în locul de deconectare. Trec orele şi uit. Nu pentru mult însă. Încep comunicarea virtuală şi simt din nou priviri. Cunoscute de data asta. De ce le simt când îmi râd, când sunt îndoielnice, triste sau sincere? Ştiu că universul mă priveşte dar simt o linişte ciudată că nu-i pot vedea ochii infiniţi. Ochii mei pot vedea un univers limitat. E nebunia mea sau nebunia lor?