Televizorul liber

22 decembrie 1989, aproape ora prânzului. Mama era acasă. Nu înțelegeam de ce. Cu o zi în urmă fusese convocată în fața CC împreună cu toți colegii din fabrică. Tata, spirit liber și rebel, era pe străzi. Era plin de toate nenorocirile sistemului. Se simțea așa cum și-a găsit de două ori casa după vizitele securiștilor, răvășit. 
Aveam 8 ani. În ziua aia n-am fost trimisă la nicio coadă. Aveam o vecină la garsoniera de lângă noi, o fată tânără și foarte frumoasă. Îmi plăcea să merg la ea. Imi mai dădea câte o sticluță cu ursuleț pe ea, Pepsi! :)  M-am dus cu mama la vecina. Televizorul era oprit. La ora aia nu era program. Ferestrele camerei, larg deschise. Ele discutau. Văd în blocul de vis-a-vis, la etajul 6, un televizor mare scos pe geam. Atunci am întrebat: mama, Gabi, de ce au scos oamenii aia televizorul pe geam? Au sărit ca arse de pe scaune și apoi au pornit televizorul, nedumerite de gestul vecinilor de peste drum. În loc de miră, vedeam mulți oameni la un loc, foarte agitați, care gesticulau și făceau anunțuri. La scurt timp a venit tata. Alergase. M-a strâns tare în brațe și m-a pupat. Apoi a plecat iar. S-a dus la Radio. Atât am auzit. Mama plângea. Eu mă bucuram că era ceva la televizor....

Peste ani am înteles ce se întâmplase. Televiziunea publică devenise liberă. România devenise liberă. Tata era liber. Sărac, dar liber să spună ce gândește fără ca cineva să-l asculte și să-l toarne.

Au trecut 25 de ani. De vreo 12 lucrez la televiziune. De 9 în același loc. Azi, regimul care respiră în libertate vrea să-mi lege mâinile, să-mi pună căluș în gură și lacăt locului de muncă.
Dar nimeni nu-mi va lua spiritul, gândul și cuvântul!

Let it be!

Orice sfârșit are un început și invers. Acum depinde spre ce vrem să ne îndreptăm mai întâi. Nu mi-am făcut o listă cu rezoluții clare pentru anul ăsta dar am pășit ușor de la sfârșit spre început. Am intrat în vacanță în 2013 și o închei în 2014. Cam bine! O săptămână plină pe care nici eu nu știam cât de mult o așteptam și cât de mult am meritat-o. A fost exact așa: când nu ai niciun plan, viața îți face unul. Nu, n-am fost în nu știu ce stațiune de la munte, n-am chefuit de Revelion în vreun ballroom, dar vacanța asta mi-a mers la suflet. Am avut familia și prietenii aproape. Am întâlnit oameni noi, veseli și frumoși sufletește. Am râs, am dansat, am mâncat și am băut (ca de sărbători, desigur :D ), am citit și am dormit muuult. Nu mi-am făcut absolut niciun plan dar fiecare zi mi-a adus ceva nou, semn că nu trebuie să mă grăbesc niciunde. Pentru mine, anul ăsta are o singură semnificație: Let it be! Așa vreau să fie, să simt totul așa cum vine, cu bune, cu mai puțin bune. Să nu mai caut explicații acolo unde n-am ce căuta, să păstrez doar ce cred eu că aduce valoare și dă culoare vieții, să gust câte puțin din tot ce-mi face bine.

Am să cred în continuare în prietenii sincere dar voi spune mai ușor “la revedere” celor care vor dovedi falsitate.

Și…aviz prietenilor vechi și noi (vă știți voi care), dacă vedeți că o iau pe arătură, dați-mi asta să ascult :)

 Și apoi una mai săltăreață, că doar știți că mă transform! ;)

Zborul meu

Am sarit! De la 4000 de metri. Cu incredere. A fost probabil, asta simt acum, cel mai important salt din viata. Atunci cand cazi cu peste 200 de km pe ora, in gol, ai timp sa te gandesti. Chiar ai! Si rupi bariera dupa bariera. Depasesti limite impuse de tine sau de altii. Realizezi ca a zbura nu e imposibil, e o chestiune de optiune, curaj si un strop de nebunie frumoasa. A avea curaj sa spui da sau nu. A avea curaj sa-ti invingi teama. A avea curaj sa recunosti, sa mergi pana la capat. Iti mai trebuie incredere. In tine si in cel despre care nu stii mai nimic, ci doar un lucru esential. Este cel care stie cand sa opreasca prabusirea in gol, sa deschida parasuta si sa faca din caderea abrupta un zbor lin. Cam 15 minute dureaza totul. Sentimentele care te incearca sunt unice si nu se compara cu nimic trait cu pamantul sub picioare. Si zambesti mult. Odata ajuns jos ai nevoie de cateva minute de revenire. Apoi poti sa rememorezi.

M-am surprins pe mine. Nu pentru ca am acceptat provocarea aproape fara sa clipesc, ci pentru ceea ce mi-a trezit aceasta experienta.

„Life Begins at the End of Your Comfort Zone” - Neale Donald Walsch

Da, nimic nu e imposibil atat timp cat iti doresti suficient de mult si cata vreme nu te lasi dus de valul incertitudinii. Trebuie sa stai pe valul dorintei, al ambitiei si atunci e simplu. E nevoie de suficienta maturitate pentru a putea controla ispitele care-ti pun piedici. E frumos sa fii putin cu capul in nori dar sa nu-ti pierzi ratiunea. Trebuie sa ai incredere in tine si in cei care-ti dovedesc ca sunt langa tine. Si inca ceva, trebuie sa elimini orice gand/persoana care te intristeaza. 
Zambeste, zborul e mult prea frumos! Cine vrea sa te insoteasca trebuie sa se inalte!

“When you feel you are not in control of your life and everything is falling apart, remember you can fall, but not apart! You can be free and you can be in control of your own parachute and flight!” TNT Brothers https://www.facebook.com/tntbrothers?fref=ts

Crezi ca ma cunosti?

Ne place sa ne complicam vietile, nu crezi ? Da, recunosc, eu sunt tipicara, fixista cateodata, poate prea atenta la detalii si uneori delasatoare. Ce amalgam ciudat! Uneori pierd esenta. Mi-am dat seama ca din vartejul asta de informatii trebuie sa iau doar strictul necesar.  

Deci, m-am hotarat ca vreau sa ma bucur mai cu spor, si o fac. Azi m-am bucurat de un emoticon zambitor aruncat din zbor. Peste cateva zile am sa ma bucur de risc, de gol in stomac, de imprevizibil. Am sa fiu asa cum n-am mai fost…

Imi place sa te surprind placut si chiar imi iese cateodata J. Ma bucur din bucuria ta. Nu astept nimic in schimb. In principiu, nu-mi place sa astept. Ador insa cand imi trimiti zambetul acela aparte de sub ochii cu intentii bine camuflate. Ha-ha :D 

Ma bucur ca pot sterge si ierta, ca o pot lua de la inceput de zeci de ori. Ma bucur chiar si cand ma faci sa plang, inseamna ca inca mai esti.

M-am hotarat sa-mi pese mai putin spre deloc de maruntisuri. Am sa fac ce simt pe moment, sa fiu “pe sleau”, am sa dansez si am sa cant mai mult. Mai mult ??? s-ar intreba prietenii mei. J  Daaa, mai mult!

Nu ma cunosti, nu stii ce si cat pot!

http://www.youtube.com/watch?v=o32x-kHGaTo

La semnalul urmator...

S-a facut fix! E si 8 minute. La si 10 trebuie sa plec dar nu pot sa nu-ti arat ce simt. Tot pe ceas, ca un ceas. Asa sunt programata. Inima bate la secunda, dar cand ma uit la ceas imi creste pulsul. Sunt un mic contabil. Fac adunari dupa adunari si mai rar scaderi (de oameni). Am deprins o abilitate extraordinara de a ma uita la ceas de mai mult de 60 de ori intr-o ora. Totul se contorizeaza. Tic-tac, tic-tac…in defavoarea noastra, sau…nu. Trec ore, zile, luni. Le traim cu ochii pe ceas, habar nu am de ce. Ne lasam semne pe ceas. Nu ne vorbim, vorbeste ora pentru noi. Nu ne vedem dar stim fiecare despre fiecare cand rotatia acelor e completa.

E fix din nou, a mai trecut o ora. Nu mai stiu la care ceas sa ma uit. Imi arunc ochii pe cel din perete. A stat! e 12 si 13 minute. Hmm, inca putin si mai adun un an.

Ne intalnim la fix? ;)

UN FEL DE A CITI (I)

Citim de cand deschidem ochii dimineata. Citim ora de pe ceas, apoi ne repezim la telefon sa citim display-ul. Intram pe facebook si cititm. O facem mecanic. Citim in diagonala: titlul unei melodii, o maxima, citim pe buzele botoxate ale vreunei pisi si in ochii ei galesi. Daca ne place, dam un click sau postam un comentariu. Unii citesc fara sa faca un efort prea mare de a diferentia, de a filtra. Intram pe mail si citim din nou. Uneori, doar ce ne convine si apoi dam cu delete. Mai conteaza ca cineva ne-a scris ceva frumos sau ca ne cere ajutorul? Nu vrem sa ne oprim asupra acelui text, ne-ar distrage atentia de la rutina, ne-ar pune imaginatia la incercare si noi nu vrem asta. Vrem sa ne tavalim in fiecare zi in aceeasi mocirla si sa credem ca asa e bine. Citim si trecem mai departe. Intalnim oameni. Citim doar ce vrem pe fetele lor. Nu avem timp sa razbatem dincolo de prima vedere si nici macar nu citim cuvintele de pe buzele lor. De ce sa pierdem timpul? Aruncam vorbe la intamplare si ne vedem de drum cu un salut, total nepotrivit cateodata. Primim un sms. Il citim si, cum dracu se face ca, nu suntem in stare sa raspundem, suntem intr-o alta dimensiune de timp. Era un simplu: buna, ce mai faci? Ne aducem aminte intr-un final, cand recitim ziua. Trimitem un raspuns sec, cu justificare. N-o ceruse nimeni dar simtim nevoia sa o facem, sa ne acoperim lipsa de interes si de respect. Da, RESPECT. Citim doar ce ne convine intr-o cafea si un pahar cu vin. Luam totul ca si cand ni s-ar cuveni, fara sa facem cel mai mic gest.

Fericiti sunt acesti cititori, cu zambete largi si optimism debordant. Cei pentru care cuvintele asezate cu un rost nu semnifica decat o insiruire obositoare a unei minti insufletite, la finalul careia receptorul lor ramane amortit in furca si niciun gand nu le zdruncina „fericirea” care duce, inevitabil, la AUTODISTRUGERE.

Stampile pe memorie

Nu poti sa-mi iei cuvantul. Mai bine nu deschid gura, las gandul sa-mi ghideze degetele, sa depaseasca bariere. Si asa iti simt privirea plina de intelesuri, de ce sa ma paralizez intr-o tacere chinuitoare? Mai bine ma arunci intr-o temnita rece si bolnavicioasa, acolo doar peretii au ochi si urechi. Vorbele se arunca cu usurinta, uneori la intamplare, si ard ca smoala Iadului. Cuvantul insa staruieste, iar cand ii dai insemnatate, revii de cate ori vrei asupra lui. Il poti chiar rastalmaci in fel si chip dar nu poti, nu ai dreptul, sa strigi vorbe cu care sa-ncerci sa-mi inchizi ochii si sa-mi astupi mintea. Poti doar sa taci, sa uiti. Cuvintelor insirate, cu rima sau fara, acompaniate sau nu, le atribuim toate starile si trairile noastre. Ne pierdem si ne regasim, parca noi am fi gandit asa si ne-am repezit sa asternem totul pe hartie, sa nu care cumva sa vina alta stare peste noi si sa uitam ce am simtit. Si apoi daruim. Pentru ca stim ca sunt oameni care nu au gasit un creion, o coala...de ce sa-i lasam sa uite?