„E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune.” (Mihai Eminescu, “Criticilor mei” 1883). Parcă nici n-ar fi trecut anii, cred că tocmai l-am auzit pe Eminescu rostind aceste cuvinte. Despre oameni care nu au nimic de spus deşi vorbesc neîntrerupt, sfâşiaţi de frică şi neputinţă. Oameni care rostesc cuvinte goale, fără însemnătate, doar ca să nu tacă. Suflete ofilite care nutresc numai nevoi pământeşti. Minţi umbrite de dorinţe de cotropire, uneltiri şi spovedanii false. Cuvinte de onoare strivite cu bocancii. Suflete purtate de vânt de la nord la sud şi de la est la vest. Nemurirea este ţelul spre care tind aceşti oameni. Un joc în care nu există Dumnezeu. Un război cu iţe încurcate pe care logica strâmbă nu le poate descâlci. Sunt oameni seci, care reuşesc să supravieţuiască vremurilor pentru că alţi oameni nu le observă goliciunea. Aceşti oameni se maschează în fel şi chip, numai ei înşişi nu sunt.
“Să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om, chiar dacă alţii o calcă în picioare.” (Marin Preda)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu