Nebunia mea sau nebunia lor?

Uneori am senzaţia că sunt urmărită...hmm...oare-i numai o închipuire? Azi, de exemplu, am fost urmărită de ochi mari, curioşi, bolnavi, intriganţi, veseli, senzuali...tot soiul de perechi de ochi. De ce mă căutau? De ce mă ţintuiau? Am scos oglinda din geantă, m-am privit...rimelul era la locul lui, între dinţi n-aveam niciun bob de mac de la covrigul mâncat. Atunci? Cu ce am greşit? De ce m-am simţit ca într-un film de Hitchcock? Părea aceeaşi călătorie banală cu tramvaiul 41. Am fost norocoasă şi am prins un loc pe scaun, pe partea cu soare. N-aveţi idee cât mă bucur în astfel de momente :) Am început să-mi fac, în cap, lista de cumpărături: cafea, lapte..şi..atât? Gol... Brusc îmi mut privirea de pe geamul soios spre scaunul din diagonală. O persoană de sex nedefinit mă fixa. Doi ochi imenşi, groteşti, mă priveau de sub o căciulă improvizată. M-au trecut fiori pe şira spinării dar am rămas cu privirea ţintuită acolo. Un albastru ireal. O faţă tristă. Un corp diform acoperit cu ţoale ponosite. Două mâini, una roşie si una verde, ţineau cu o strânsoare disperată o umbrelă curcubeică. Cobor privirea şi văd o pereche de picioare butucănoase încălţate cu ceva ce fusese odată o pereche de pantofi eleganţi. Creatura mă privea...parcă-mi citea gândurile, viaţa. O secundă m-am ruşinat. Mi-am întors capul încercând să scap de obsesie. Mă prefac că citesc un sms din telefon. De cine mă feresc se fapt? Privesc pe geam şi văd creatura cu umbrela curcubeică desfăcută mergând legănat în amărăciune.
Mă întorc la lista mea de cumpărături: cafea, lapte...hopaaa! Întorc iar privirea. Locul creaturii a fost luat de o băbuţă cocoşată cu o paporniţă murdară atârnată peste umăr. Mă privea. Doi ochi mici, înfundaţi în cap, mă măsurau. Încep să gîndesc că e ceva în neregulă cu mine. Mă uit în jurul meu, la geacă, blugi, cizme... nu călcasem în nimic ruşinos :). Pesemne că băbuţa nu vedea prea bine căci mijea ochii la mine. Am lăsat capul în jos, prefăcându-mă că verific iar telefonul. Încercam să gândesc dar nu auzeam decât conversaţia unei puştoaice. Am aflat tot ce trebuia să ştie persoana de la celălalt telefon. Cobor, în sfârşit, la capăt de linie. Îmi aprind o tigară cu gândul la ochii aceia dubioşi şi îmi urmez drumul. Mă opreşte însă un tânăr în căutarea unui foc. Foc de brichetă, bineînţeles. Îi ofer bricheta fără să-l privesc. Habar nu am cum arăta. Îmi mulţumeşte pe franţuzeşte şi întorc privirea. Na belea, altul cu ochii mari se holbează la mine. Fracţiune de secundă şi parcă o iau la goană cu capul în jos. Vreau să fiu invizibilă, sa fiu abur, nor, fum...adiere. Trec vijelios peste tot şi ajung în locul de deconectare. Trec orele şi uit. Nu pentru mult însă. Încep comunicarea virtuală şi simt din nou priviri. Cunoscute de data asta. De ce le simt când îmi râd, când sunt îndoielnice, triste sau sincere? Ştiu că universul mă priveşte dar simt o linişte ciudată că nu-i pot vedea ochii infiniţi. Ochii mei pot vedea un univers limitat. E nebunia mea sau nebunia lor?